Blasfemie?

Cand eram in liceu, in toate orele plictisitoare ii placea sa scriu despre vrute si nevrute, ma intrebam mereu care e sensul, ce rost are totul. Imi puneam intrebari oarecum stupide la care au incercat altii, cu mai multe scoli, cu titluri pompoase, cu merite recunoscute, sa raspunda.
Cam toti filosofii pe care eu nu i-am citit au incercat sa raspunda la intrebarile mele despre sens.
Fiecare a dezvoltat teorii, modele de gandire, au revolutionat prin filosofiile lor intortocheate.
Mi s-a spus ca e mai bine ca nu le-am citit lucrarile si in mare parte cred ca au dreptate, pentru ca incet, incet am reusit sa-mi dezvolt propriile filosofii despre viata.
Am spus-o mereu si cred ca nu voi inceta s-o repet. Ma deranjaza maxim ignoranta oamenilor. E adevarat ca nu putem fi toti destepti- si nu spun ca eu as fii, nu putem fi toti preocupati de aceleasi lucruri si nu putem gandi toti lafel. Asta ne si defineste, diversitatea. Aste ne face umani..
Dar ar strica oare daca in scoli, in loc de orele de religie , la care ni se inoculeaza ideea fixa ca Eva a muscat din mar- si asta cred ca e startul unui caracter misogin- mai bine sa bage cursuri de yoga?! Da, yoga! - pentru ca desi are niste parti urate, dar hai sa fim seriosi! -Vaticanul a inventat indulgentele si a pornit cruciadele- ne-ar ajuta sa intelegem mai bine ca rolul nostru aici e sa ne bucuram ca existam, nu sa stam crispati, educati si crescuti intr-un sentiment de vina a pacatelor unor stramosi precum Adam si Eva care au mancat un mar si au fost izgoniti din gradinile Edenului.. Oh c'mon!!
Sunt multi care nu-si dau seama sau poate nu sunt afectati.. Sau poate sunt eu cretina, dar pe mine m-a afectat. Am trait mult timp in copilarie cu un sentiment de vina si de  frica.. "Sunt o pacatoasa si nu voi ajunge in Rai!" Chestia asta mi-a fost intiparita adanc si m-a bantuit foarte mult timp.
Ce vina si ce pacate poate avea un copil de 7  ani? Mai ales ca nu am fost genul de copil care sa tortureze sau sa omoare animale..
Dar mi-am dat seama, singura, ca totul a fost o prostie.. Dupa aproape 20 de ani mi-am dat seama ca sentimentul ala care mi-a turmentat copilaria este doar o prostie. Ma simt oarecum frustrata pentru ca poate daca nu mi se inocula ideea asta cretina as fi fost fericita.. mai fericita, fara sa-mi fie frica de vreo pedeapsa Divina, de vreun fulger atotputernic care m-ar putea lovi in crestet pentru ca sunt pacatoasa- rectific! - eram pacatoasa .
Si spun asta nu pentru ca mi s-au iertat pacatele, nu pentru ca ma cred vreo sfanta, ci pentru ca nu-mi mai e frica. Nu-mi mai e frica sa fiu eu, asa cum sunt, asa cum am ajuns sa fiu, doar pentru ca as putea iesi din canoanele unei Biserici pe care eu personal as scoate-o in afara legii.
Societatea in care traim ne impune tot felul de stupizenii, printre care cea mai mare dintre toate e credinta, sau mai degraba religia. Asta e greseala parintilor, a educatorilor.. si doar din nevoia de a apartine, de a te incadra de a fi bagat intr-o oala..
De foarte multe ori mi se pare stupid felul in care societatea iti impune sa gandesti. "Nu-ti face creasta, nu te mai da cu oja neagra, nu-ti face parul verde, nu te mai imbraca asa!! Ce o sa zica lumea?!"
De ce s-a ajuns la felul asta de relationare? De unde nevoia asta tampita de a apartine la ceva? De ce nu putem pur si simplu sa renuntam la convenientele astea de rahat pe care ni le impunem tot noi?
Pentru ca Dumnezeu nu ne impune nimic. Ne-a lasat doar un ghid de conduita si atat! Si din toate alea 10 porunci eu as trage o concluzie: Respecta-te pe tine si ce e in jurul tau. ATAT!
Daca toata lumea ar aplica chestia asta , desi e utopic, pentru ca momentan existam ca sa ne autodistrugem, si nimeni nu isi doreste o societate fara clase sociale, fara foamete, razboaie si bani, oare nu ne-ar fi mai bine?
Cred ca si asta ne defineste, si asta ar trebui sa fie un pacat.
De ce nu se mai nasc sfinti precum Botezatorul, precum apostolii, precum IIsus?
Sa fii ajuns omenirea sa nu mai aiba nevoie de ei? Cred doar ca nu mai e cazul pentru sfinti... Ne-am desteptat, dar prea putin..Indeajuns incat sa nu mai avem nevoie de sfinti, sa nu mai credem in ei, sa nu ne mai incredem atat de mult in divinitate si in puterea ei, dar nu indeajuns incat sa vedem ca divinitatea este in noi. Noi suntem zeii nostrii.
Din pacate nu ne-am maturizat atat de mult incat sa acceptam ca putem fi Dumnezei si inca preferam sa dam vina, sa lasam tot ce depinde sau nu de propriile noastre puteri pe seama lui Dumenzeu, cea mai idolatrizata divinitate de mai bine de 2000 de ani incoace..Mai sunt si alte divinitati ridicate in slavi in zilele noastre, dar cred ca nici una nu il poate intrece.
Nu ma mai regasesc aproape deloc in crestinismul in care am fost botezata. E adevarat ca nu am citit nici pana la varsta asta Biblia, poate doar ca sa enervez cateva persoane, dar sunt sigura ca nici nu o voi face. Credinta in sine a inceput sa ma dezguste. Crestinismul e o ideologie frumoasa, dar ca si comunismul, foarte prost pusa in practica.
Omul se crede prea marunt pentru a-si da seama cat de mare e defapt. Prefera imaturitatea si infantilismul de a da vina pe altcineva mai mare si mai puternic. Nu stiu de ce-si face omul asta cu mana lui..
Ne vom trezi oare? Pentru ca e clar ca suntemadormiti. Mie personal mi se pare chiar greu, PRobabil este defapt foarte usor, doar ca noi avem tendinta intotdeauna sa ne ingreunam singuri situatia, o luam mereu pe calea cea lunga si plina de obstacole. Doar pentru ca suntem niste copii neajutorati. Ne place sa credem ca divinitatea e raspunzatoare pentru tot ce ni se intampla, bine sau rau.
Asta e soarta omenirii?! Sa stea la mana unui Dumenzeu capricios, cum a spus altcineva inaintea mea? Sa depinda mereu de voia divina? Pentru ca asta face.. Un Dumnezeu tacut si distant. Icoane si statui care plang cu lacrimi de mir? Asa comunica cu noi? Sau asa vrem noi sa credem?
Sincer imi place mai mult de Budha.. poate pentru ca a trait printre ai lui si pentru ca si-a gasit iluminarea in stil propriu. Pentru ca le-a aratat oamenilor ca e la indemana lor sa atinga iluminarea, iar felul in care se intampla trebuie doar descoperit de fiecare individ in parte.
Omenirea este prea ocupata cu autodistrugerea, ca sa mai caute calea spre ascensiune. E prea ocupata de partea materiala a vietii  ca sa se mai gandeasca la o parte spirituala. De ce este atat de greu ne oferim macar cateva minute pe zi pentru a petrece timp cu noi insine?  Pentru a studia partea cu adevarat importanta. Poate unii ar spune ca nu e.. dar iei cu tine in pamant o casa? o masina? copii pe care ii cresti? averea pe care o strangi? Care este rostul trudei din timpul vietii?
Mi se pare putin stupid.. Respir, mananc, beau, ma usurez si dorm.. Imi satisfac nevoile biologice. Eventual dupa ce termin un liceu, fac o facultate.. Imi gasesc o jumatate ciobita.. Muncesc 8-10 ore pe zi pentru a-mi intretine nevoile si poate viciile.. Torn un numar de copii pe care ii cresc si ii educ conform societatii de care apartin. Ocazional mai pierd cate o noapte distrandu-ma. E si asta o nevoie.. Ma destresez cica.. Imi fac concediile la munte saui la mare cheltuind o mica avere.. Ma relaxez.. Dar in cea mai mare parte a timpului stau incruntata, crispata de griji.. Odata cu varsta apar si grijile.."Nu mai e paine si hartie igienica.. Nu o sa reusesc sa platesc banca la timp si iar ma penalizeaza.. Cred ca am facut laba gastei..M-am ingrasat, nu ma mai iubeste.. Iar ma inseala.. "
Griji.. o suma frumusica de griji te apasa zilnic..
Societatea asta si felul in care am ajuns sa traim ne ocupa timpul.. Ne tine prea ocupati pentru a mai zambi.. pentru a mai gandi.. pentru a ne putea intoarce catre interior.
Asta e un fel de regresie..E chiar stupid cat de usor ne ducem singuri de nas , cat de usor ne pierdem in detalii uitand mereu sa ne oprim o clipa, sa zambim si sa ne bucuram candid de viata.. sa fim plenari.. Macar o secunda sa fim si atat.. Fara griji si fara ganduri.
E oare o blasfemie ca am ajuns sa gandesc in felul asta?